Lutul lua forme ciudate
modelat in palmele ei...
cand era mica
visase un castel de fier
in care sa ascunda
povestile
ce nu au un final fericit.
Timpul este nemilos cu visatorii...
isi doreste o casa sub pamant
cand este trista si-i vine a plange
sa se inchida acolo
uraste lacrimile
dar mai mult ca orice
uraste lacrimile ei.
Cat timp nu poti uita
ranile nu se inchid si nici nu se vindeca...
cateodata zambeste singura la pereti
gandindu-se cat de copilaroasa a fost
cand a facut nu stiu ce sau nu stiu cum.
Realitatea este un om ciudat
nu rade niciodata
este ironic intotdeauna
si nu-si doreste nimic pentru sine.
Pentru Luiza Del Negro...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu