luni, 12 decembrie 2011

Monologul unui strain de sine

-Suflete,cum poti sa inoti intr-un lac al dezamagirii profunde?
-Asta-i rolul meu maestre.De cate ori esti dezamagit de oameni sunt nevoit sa iti ascund suferinta de ochii lor,si astfel,prefer sa tin in spate toata durerea care nu se vede.
-Sunt un om care mereu cade in plasa increderii in ceilalti dar sunt prea batran si prea sincer ca sa ma pot schimba.Slabiciunea asta imi aduce in dar nefericirea.
-Se spune ca principala calitate a oamenilor din ziua de azi este sa dezamageasca la un moment dat,si sincer,incep sa cred in asta din ce in ce mai tare.Maestre...trebuie sa existe si persoane ca dumneata altfel lumea asta s-ar duce dracului.
-Nu sunt un om chiar atat de bun suflete si o stii prea bine.Acum este prea tarziu sa plang dupa pierderea inocentei si pentru bezna din inimile oamenilor.Fac doar ceea ce ar trebui sa faca fiecare: sa creada intr-o lume mai buna,poate,chiar in schimbarea mentalitatii de a privi totul.
- Nu spun ca este gresit sa pleci de la premisa ca fiecare este  om bun pana dovedeste contrariul dar daruirea asta totala in relatiile cu ei iti dauneaza teribil si te fac nefericit cand constati ca nu sunt chiar asa cum credeai.
-Asta este constructia mea genetica suflete si nu o pot schimba orice as face.Am momente cand regret nespus slabiciunea asta dar imi dau seama cata fericire imi aduce cateodata chiar daca spre final se termina altfel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu